Da , eu...

De ce sa nu pastram viu copilul din noi? Cum ar fi sa stim si la 30 de ani sa ne bucuram de lucrurile simple?...Uite ca tocmai eu zic asta , eu care sunt considerata de plastic ...Eu aia fara sentimente ...nu ?
Degeaba am auzit zilele astea cate nu am auzit in toata viata mea despre mine ...Eu raman un copil...Si nu voi deveni adult , cel putin nu in sensul ala...
Si ce daca eu nu stiu sa iubesc?Am sa invat ...Si ce daca mi-au zis toti sa i-au lucrurile mai in serios....Ce e rau in faptul ca nu l-am gasit (nu TE-am gasit) ?...
Sunt doar un copil blond , alergand pe unul din drumurile astea ...Nu stiu prea multe dar cu siguranta invat si prind din zbor toata viata in mana mea ...si ii dau drumu ca dupa aceea sa o prind din nou ...Si cad in gol si ma ridic ...si descopar un drum nou ...si vad ca tot raul e spre bine.

Not in the mood

O stare ciudata ma incearca.Sunt nitzel cam vraiste zilele astea.Ma gandesc la trecut si viitor , prezentul se scurge ...Atatea proiecte , lucrari ...
Nu mai sunt in stare sa judec corect unele lucruri , nu mai stiu ce vreau ...
Am nevoie de un apus vazut de sus , de pe Unirea ...Un apus roz cu tente portocalii , bolnavicios , peste orasul asta ...
Dubioasa starea asta a mea , la fel ca si modul meu de a iesi in oras in ultimul timp...

Despre Bucurestiul meu

E Bucuresti , un oras , probabil la fel ca oricare alt oras impanzit de fire pentru multa lume.Pentru mine Bucurestiul inseamna un fel de a trai.Imi petrec 90% din timpul unui an in orasul asta , de altfel si orasul bolnav in care m-am nascut acum aproape 17 ani. Tin clar minte gaurile de gloane din blocurile de pe langa scoala (adica de pe langa Jean Monnet) de la mijlocul anilor 90, si intersectia aia de la Victoriei acum vreo 10 ani , cand inca era Sydeney-ul acolo unde e astazi BRD si Daciile alea 1300 care erau peste tot , putinele masini straine le aveau shmekerii si era gri-ul ala peste tot si fata lu Victor Ciorbea care ma speria de fiecare data cand lasa mama pe stiri...asa arata in mintea mea Bucurestiul in mijlocul anilor 90 atunci cand eu abea descopeream lumea inconjuratoare.
Bucurestiul meu de azi , e un oras melancolic , plin de fire , gunoaie , aurolaci , fitosi si cocalari dar si orasul meu...E partea aia de centru unde mi-am petrecut si inca imi petrec adolescenta, sunt locuri unde ma pierd in amintiri si ma scufund in intamplarile petrecute pe stradutele inguste, sunt toti teii si aleile Cismigiului si blocurile de pe Regina Elisabeta , Blanari si Brezoianu...
Dar Bucurestiul devine de neimaginat cand se lasa apusul ala de culoarea paielor si a focului peste Dambovita inca murdara.Treptat isi fac stele aparitia si asta ma duce cu gandul la cum se vad ele de sus , de pe Motoare.Indiscriptibila senzatia care ti-o lasa o seara cand te roteai o data cu ele si EL o data cu tine iar lumea parca se oprise in loc.
Iar diminetile in care bei cafeaua tare si vezi randuri de masini stand la stop si toti claxoneaza de parca asta i-ar scapa de ceva.Pui muzica, te duci la servici/facultate/liceu si lasi timpul sa treaca.E bine cat iubesti Bucurestiul asa cum e el , la un moment dat te invata sa faci asta...

Da si nu

Intre da si nu totul este relativ.Este un fel de diferenta ca cea intre bine si rau. Se creeaza un fel de spatiu dubios si totusi indubitabil.E ca un fel de tot ce se cuprinde intre minus infinit si infinit. Iar de aici pornesc toate de la toate sansele si toate posibilitatiile de a se intampla lucruri intre cele doua intervale "da si nu".
As spune ca e un fel de teorie matematica aplicata pe profil uman.
Ciudat nu?
Asa ma gandeam si eu ...
Si totusi intre da si nu exista posibil , probabil , poate etc...Noi stam intre da si nu ...
Pana la urma ei sunt limitele noastre.